Precum mulți alți redactori au procedat, am evitat în cea mai mare parte subiectul mișcării Black Lives Matter (Problema Vieții Negrilor). Un motiv, bineînțeles, este că orice comentariu asupra ideologiei acestei mișcări va fi ignorat în favoarea acuzațiilor de rasism. Altul este faptul că multe dintre cazurile de împușcături ale polițiștilor asupra purtătorilor de cuvânt ai mișcării sunt greu de analizat din perspectiva unui spectator – fragmentele video care prezintă o crimă îngrozitoare pentru unii oameni, pentru alții reprezintă o acțiune de auto-apărare a poliției, și răspunsul pare să fie așteptarea deciziei unei instanțe judecătorești, care probabil ar fi în posesia unor fapte la care amatorii de pe Internet nu au acces. Și apoi se constată faptul că, indiferent dacă unii ofițeri de poliție în cauză nu sunt albi, reacția pare să prezinte mereu situația ca o confruntare rasială.
Ținând seama de revoltele din cursul ultimilor ani, ar fi o naivitate să pretindem – așa cum o fac unii comentatori conservatori – că tensiunea rasială s-a stins în Statele Unite. Senatorul Republican Tim Scott, unul dintre cei doi senatori negri, a povestit emoționat discriminarea pe care a experimentat-o el însuși. „În timp ce îi mulțumesc lui Dumnezeu că n-am suferit vreun rău corporal, am simțit totuși presiunea exercitată asupra justiției”, a spus el. „Am simțit furia, frustrarea, tristețea și umilința care însoțesc sentimentul că ești acuzat doar pentru că ești tu însuți. M-am grăbit uneori? Sigur. Dar în marea majoritate a timpului, n-am fost considerat vinovat pentru nimic altceva decât că am condus o mașină nouă în cartierul greșit sau dintr-un alt motiv la fel de banal.”
Este important să ne dăm seama că, în timp ce Mișcarea pentru Drepturile Civile este un eveniment istoric pentru mulți oameni – Martin Luther King, care a fost asasinat, se află acum în marmură în capitala națiunii, la urma urmei – pentru afro-americani este adesea o parte din istoria familială recentă. Mulți își amintesc de situația bunicilor sau chiar a părinților lor tratați brutal sub regimul de segregare – li s-a refuzat servirea în restaurante sau în instituții, au fost privați de dreptul la vot și pur și simplu au fost tratați ca cetățeni de clasa a doua. Alții ar putea să-și amintească de bătăile, uciderile sălbatice și alte violențe îndreptate împotriva negrilor, care au fost urmate de exonerarea infractorilor albi de către jurații de aceeași culoare și eliberarea lor. Dacă mă gândesc pentru o clipă cât de conectat mă simt la moștenirea olandeză a familiei mele, chiar dacă m-am născut în Statele Unite și am crescut în Canada, nu pot decât să îmi imaginez ce ar fi să aud povești despre tratamentele pline de cruzime la adresa membrilor familiei mele, pe baza culorii lor de piele, nu doar de către concetățeni, ci și de către instanțe și politicieni. Asemenea cicatrici nu se vindecă peste noapte doar pentru că au fost provocate în trecutul recent.
Acestea fiind spuse, Black Lives Matter nu este răspunsul la problema rasismului istoric și a tulburărilor rasiale prezente. Mulți creștini bine-intenționați au decis să sprijine mișcarea, deoarece, privită la suprafața ei, cine nu poate fi de acord? Desigur, viețile negrilor contează, și bineînțeles că ar trebui să o spunem. Această declarație, atunci când este redată cu litere mici, este absolut necontroversată. Când prietenii și vecinii noștri negri se simt nesiguri sau amenințați, ar trebui să răspundem. În cazul în care există prejudicii sistematice, acestea trebuie abordate și dezrădăcinate. Dar, din nou, Black Lives Matter nu este soluția.
Am început să cercetez site-ul Black Lives Matter pentru mai multe informații și, rapid, am descoperit că nu este doar o simplă organizație anti-rasism, cum își imaginează mulți. Iată declarația lor de identitate: „Black Lives Matter este o intervenție ideologică și politică într-o lume în care viețile negrilor sunt orientate sistematic și intenționat spre distrugere. Este o afirmare a contribuției oamenilor negri la această societate, la umanitatea noastră și la rezistența noastră în fața opresiunii mortale.”
Acest lucru pare destul de simplu, deși am încercat cu stăruință să descopăr o persoană care a dorit să abordeze ratele de avort îngrozitoare din comunitățile negre, facilitate de măcelari precum Kermit Gosnell din Philadelphia și de clinicile plasate în comunitățile mai sărace de capitaliștii sângeroși de la Planned Parenthood. Pentru a fi corect, am găsit o singură mențiune despre acest lucru, într-o descriere a unui eveniment pe care l-au anunțat pentru 7 aprilie, în care candidatul la Camera Reprezentanților din SUA, Dr. Deborah L. Williams, a scris că mișcarea Black Lives Matter trebuie să aibă conștiința propriului său nume, acționând în consecință prin oprirea avortului „copiilor noștri (pentru că mai mulți copii negri și hispanici sunt avortați la nivel mondial decât oricare alte grupuri) și, de asemenea, că trebuie să afle cine a fost Margaret Sanger (fondatoarea Planned Parenthood) și care a fost planul ei pentru comunitățile negre și latine. Nu a fost vorba de planificare familială. A fost genocid voluntar. Atunci arătăm într-adevăr cât de mult ne pasă.”
Când am început să trec în revistă „Principiile directoare” ale Black Lives Matter, mi-am dat seama cât de complet incompatibilă este ideologia acestei mișcări cu principiile creștine. Câteva exemple:
Ne angajăm să suprimăm concepția de structură nucleară a familiei, prescrisă de societatea occidentală, prin sprijinirea reciprocă sub forma unor familii extinse și „sate” în care oamenii se îngrijesc colectiv unul pentru celălalt și mai ales pentru „copiii noștri” pentru a asigura confortul mamelor, părinților și copiilor.
Nu înțeleg cum „suprimarea” structurii familiale de tip nucleu ar ajuta la funcționarea „satelor” sau la îngrijirea colectivă a celor din satele menționate, mai ales pentru că o unitate de familie stabilă este cea mai importantă modalitate de a se asigura că mamele, părinții și copiii se simt în primul rând confortabil. Iar dacă două treimi dintre copiii negri sunt crescuți fără prezența taților (cel puțin, precum la începutul anilor 1990), se pare evident că „structura nucleară a familiei” a fost deja oricum perturbată. Îmi trece prin minte că Black Lives Matter privește problemele care afectează comunitatea afro-americană și decide că un viitor atac asupra familiei este o soluție.
Mai mult:
Ne angajăm să facem loc fraților și surorilor transsexuale în mijlocul nostru, să îmbrățișăm participarea lor chiar și în posturi de conducere. Ne-am angajat să fim auto-reflexivi și să depunem efortul necesar pentru eliminarea privilegiului heterosexual (cis-gender) și promovarea comunității negre transsexuale, în special a femeilor negre transsexuale care continuă să fie afectate în mod disproporționat de violența trans-antagonistă.
Deci, în plus față de dezmembrarea structurii familiale, Black Lives Matter dorește, de asemenea, să desființeze „privilegiul cis-gender”, precum și să afirme ideologia bizară post-realitate a transsexualității, care găsește mulți oponenți chiar și în feminism. Din nou, acest lucru nu este ceva pe care creștinii îl pot sprijini.
Ne angajăm să încurajăm o rețea de afirmare queer. Când ne adunăm, facem acest lucru cu intenția de a ne elibera de pe urma închistării strânse a gândirii heteronormative sau, mai degrabă, de convingerea că toți în lume sunt heterosexuali, dacă nu ni se dezvăluie altfel.
Pentru a rezuma, Black Lives Matter pare să creadă că răspunsurile la problemele cu care se confruntă comunitatea neagră includ îmbrațișarea transsexualității, atacarea structurii familiei deja slăbite (și astfel eliminarea celui mai sigur loc unde copiii să fie hrăniți și iubiți) și „eliberarea” comunității negre de „încătușarea strânsă” a „gândirii heteronormative”, care a condus la structura opresivă a familiei și la supremația cis transfobă în primul rând. De asemenea, în mod ironic precizăm că, în toate principiile lor directoare nu se menționează nici măcar opoziția față de încălcarea legii care caracterizează un număr mare de proteste, precum și retorica lor publică. Aparent, familia heteronormativă prezintă un pericol pentru familiile neagre, chiar mai mare decât un potențial rasism instituționalizat.
Alții au scris pe larg despre politica rasială a lui Black Lives Matter, despre posibilitatea ca retorica lor să fi condus la împușcarea ofițerilor de poliție și la violența care adesea însoțește acțiunile lor publice. Doresc să evit încercarea de a analiza astfel de lucruri și să afirm că, indiferent dacă mișcarea Black Lives Matter se face sau nu vinovată de astfel de lucruri, creștinii nu o pot sprijini. Principiile lor după care se ghidează, consfințesc o repudiere fără echivoc a sexualității biblice, o declarație de război cu privire la structura familiei și insinuarea nu atât de subtilă a faptului că responsabilitatea comunităților trebuie să o depașească pe cea a părinților. America are nevoie de reconciliere rasială și există probleme foarte reale cu care creștinii trebuie să se lupte.
Dar mișcarea Black Lives Matter nu este soluția. Ea este o parte a problemei.
sursa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu